Cuprins:
Rezervele Federale ale Statelor Unite intenționează să adopte o politică monetară care să promoveze locuri de muncă maxime, să stabilizeze prețurile și să furnizeze rate ale dobânzii moderate.
Instrumentul principal pentru atingerea acestor obiective este controlul oferit de Fed pe baza ofertei de bani. Într-o economie supraîncălzită, unde pericolul inflației există, Fed-ul poate restricționa oferta de bani. Acest lucru ridică ratele dobânzilor și încetinește economia, făcând-o mai costisitoare pentru întreprinderi să împrumute bani pentru extindere, iar pentru persoane fizice să cumpere pe credit. Într-o economie contractantă, unde există pericolul unei recesiuni, Fed urmărește cursul opus. De creșterea ofertei de bani, reducerea ratelor dobânzilor, facilitând împrumuturile companiilor și consumatorilor. Aceasta, la rândul său, încurajează creșterea activității economice.
Teoria vs. practica
Mulți economiști sunt de acord că politica monetară, după cum o prezintă documentul de poziție al Fondului Monetar Internațional, este "un instrument de politică semnificativ pentru atingerea obiectivelor de inflație și de creștere". Cu toate acestea, eficacitatea politicii monetare în practică este pusă la îndoială de mulți economiști, dintre care unii dispută chiar teoria care stau la baza acesteia. Această dispută este, în general, una între conservatorii economici și liberalii economici.
Economiștii liberali, cum ar fi Paul Krugman, găsesc deseori că implementarea Fed a politicii monetare este timidă și inadecvată. Această nemulțumire cu eficacitatea politicii monetare în practică este relativ răspândită, un punct subliniat de economiștii influenți ai lui Berkeley, Christina și David Romer, într-o istorie bine documentată a eșecurilor politicii monetare Fed, "Ideea cea mai periculoasă în istoria rezervelor federale: T Matter."
Unii economiști conservatori ignoră în egală măsură succesul Fedului în reglementarea economiei prin politica monetară, din diferite motive. Un scurt articol din Wall Street Journal privind încercările recente ale băncilor centrale din S.U.A. și Europa de a încerca să reînvie, apoi să stabilizeze economiile ca urmare a recesiunilor este că "politica monetară nu este foarte eficientă".
O dispută fără o rezoluție
Nu există o viziune magisterială asupra acestui litigiu care să confere o anumită concluzie că politica monetară este eficientă sau ineficientă, deoarece orice eșec poate fi interpretat ca o consecință a unei politici monetare insuficient de solide, pe de o parte, sau ca urmare a punerii în aplicare efective a această politică, pe de altă parte.
Un articol publicat de Institutul conservator Cato, de exemplu, compară recuperarea relativ rapidă a economiei cu recesiunea din 1981-1982 cu revenirea mai lentă din recesiunea din 2008-2009 și concluzionează că diferența a fost că în recesiunea anterioară, Fed a lăsat economia să se refacă în mod natural, în timp ce în recesiunea ulterioară, Fed a urmărit o politică agresivă de acomodare, care în cele din urmă a slăbit și a încetinit procesul de redresare.
Raportul lui Romers, pe de altă parte, privește Marea Depresiune care a început în 1929 și a durat până în 1941 și citează numeroase exemple ale eșecului Fedului de a interveni ca motiv principal pentru lungimea și profunzimea Depresiunii.
Realitatea este că, pentru a ști fără îndoială dacă politica monetară este cu adevărat eficientă, ar trebui să experimentați aceeași perioadă de recesiune a istoriei de două ori, o dată cu intervenția politicii monetare a Fed și o dată fără ea. Aceasta, desigur, nu este o opțiune disponibilă.